Aurel CERNĂTESCU

Prin activitatea depusă ca inginer, profesor şi om de ştiinţă, Aurel Cernătescu se înscrie ca o personalitate a învăţământului şi cercetării ieşene. S-a născut la 14 iulie 1890 la Piatra Neamţ, într-o familie de intelectuali cu aspiraţii progresiste, mama sa fiind fiica distinsului chimist Petru Poni. Aurel Cernătescu a urmat cursurile Liceului Internat din Iaşi, după care s-a înscris la Şcoala Naţională de Poduri şi Şosele din Bucureşti, unde a obţinut, în 1916, diploma de inginer constructor.

După absolvirea studiilor universitare, a fost numit la Direcţia de Studii în Construcţii fiind însărcinat cu supravegherea construcţiei podului de beton armat peste Cracău la Zărneşti şi cu studiul pe teren în vederea întocmirii proiectului unui pod peste râul Cuejdi la Piatra Neamţ. Mobilizat cu gradul de sublocotenent şi apoi locotenent, în anii 1916-1918, a luat parte activă la acţiunile care au dus la marele act al Unirii, fiind distins în 1917 cu ordinul "Coroana României cu spade în gradul de cavaler". În timpul care a urmat a ocupat funcţiile de şef de secţie, şef de serviciu tehnic şi exploatare, şef de serviciu al judeţului Iaşi şi şef al serviciului drumurilor naţionale Iaşi.

Începând din anul 1943 a lucrat în calitate de referent şef tehnic şi inspector la Întreprinderea VII Drumuri Iaşi pană în 1948. În funcţiile menţionate a proiectat şi executat numeroase lucrări din domeniile: drumuri, construcţii civile şi industriale, căi ferate, poduri şi podeţe, modernizări, asanări de terasamente pe traseul Iaşi-Tg.Copou-Sculeni şi numeroase alte obiective.

În paralel, a desfăşurat o activitate bogată în învăţământ: ca profesor de construcţii civile şi edilitare la Şcoala de conductori de lucrări publice (1924-1932) şi ca profesor la Tehnologia materialelor, la Şcoala de subingineri din Chişinău. În anul 1948 a fost numit conferenţiar la Catedra de Arhitectură şi Urbanistică de la Politehnica Gh. Asachi. Începând cu această dată, Aurel Cernătescu a început bogata sa activitate de catedră. Mic de statură, cu părul nins, cu vocea nu prea puternică avea darul înnăscut de a fi profesor.

De la podiumul catedrei amfiteatrului, privirea lui blândă ce se întrezărea pe sub ochelari, avea răsunet în inimile generaţiilor de studenţi care ascultau cu respiraţia tăiată explicaţiile despre cercul lui Mohr sau despre sisteme de fundaţii ale clădirilor şi podurilor.

În perioada 1951 până în 1962 este decan al Facultăţii de Construcţii. În anul 1962 i s-a acordat titlul de Profesor Emerit, an în care a primit şi conducerea de doctorat. În calitate de om de ştiinţă, specialist în geotehnică şi fundaţii, a colaborat strâns cu producţia în probleme de interes naţional şi cu caracter de noutate, ca: studiul utilizării în condiţii optime a pământurilor la construcţia barajelor; contribuţii la studiul leşiilor bisulfatice reziduale, la stabilizarea pământurilor; ameliorarea loessurilor şi a pământurilor loessoide; drumuri de pământ; microraionarea geotehnică a teritoriului oraşului Iaşi şi a numeroase probleme de actualitate din domeniul geotehnicii, fiind deseori solicitat chiar de foştii săi elevi. A editat cursul de Geotehnică şi fundaţii, în patru volume pe plan local şi două volume la Editura didactică şi pedagogică.

Sub conducerea sa ia fiinţă în 1956, în cadrul Institutului regional de proiectări Iaşi, un atelier şi un laborator de studii geotehnice, care deserveau tot teritoriul Moldovei. În calitate de conducător de doctorat, a creat o şcoală ştiinţifică ieşeană în problemele de geotehnică şi fundaţii, care a promovat 24 doctori în ştiinţe tehnice.

În anul 1962, având vârsta la care ar fi trebuit să se retragă din activitate, rămâne activ pe baricadele ştiinţei ca profesor consultant.

În afara preocupărilor tehnice a fost un mare iubitor şi cunoscător de muzică.

Neobosit a lucrat alături de colaboratorii săi, studenţi sau foşti elevi, până în ultima clipă a vieţii - anul 1967 - neîmpăcându-se cu ideea unei meritate odihne.

Prof.univ.dr.ing. Nicolae Boţi